Umorul negru românesc: Când ne ajută să ne adaptăm și când devine autosabotaj

Patru feluri de a râde

„Râdem ca să nu plângem.” Probabil că fiecare dintre noi a spus-o măcar o dată, la o coadă, într-o sală de așteptare sau după o veste proastă. Românii au o relație veche și complicată cu umorul negru. Glumim despre spitale, despre drumuri, despre politică și chiar despre moarte, uneori cu o finețe care ar merita studiată. Ca psiholog clinician, nu mă interesează atât dacă gluma e bună sau mai puțin bună, cât ce face ea pentru cel care o spune. Rod Martin și colegii săi au propus o hartă utilă pentru această întrebare: patru stiluri de umor, dintre care două sunt considerate benefice, afiliativ și de autoîntărire, iar două potențial dăunătoare, agresiv și de autodepreciere (Martin et al., 2003).

Despre umorul afiliativ

Umorul afiliativ apropie oamenii. Este gluma care destinde o masă în familie sau o ședință tensionată. Umorul de autoîntărire este capacitatea de a găsi ceva amuzant chiar și atunci când lucrurile merg prost, un fel de perspectivă interioară care ne ține în picioare. Umorul agresiv lovește în ceilalți, prin ironie, sarcasm sau ridiculizare, iar cel de autodepreciere lovește în noi înșine, ca să-i facem pe alții să râdă sau să ne accepte. O meta-analiză care a adunat date din zeci de eșantioane a arătat că primele două stiluri se asociază cu o sănătate mintală mai bună, în timp ce autodeprecierea merge mână în mână cu mai multă suferință psihică (Schneider et al., 2018). Legăturile acestea nu sunt identice peste tot, ci variază în funcție de cultură și de vârstă, ceea ce ne obligă să privim umorul în contextul lui (Jiang et al., 2020).

Bancurile și regimul politic

Iar contextul nostru are o istorie aparte. În anii comunismului, bancul spus în șoaptă, între oameni de încredere, a funcționat ca o tehnică de supraviețuire, un spațiu mic în care absurdul putea fi numit (Iacob, 2017). A fost, în același timp, o formă paradoxală de disidență. Oamenii râdeau de regim acasă și se conformau a doua zi la serviciu, iar râsul îi ajuta să suporte o realitate pe care nu o puteau schimba (Ștefănescu, 2017). Analiza bancurilor politice din Ungaria arată că, dincolo de poantă, ele purtau frica și sentimentul de neputință ale celor care le spuneau (Zách, 2024). Christie Davies (2007) observa că aceste glume au reflectat nemulțumirea oamenilor fără să contribuie în mod real la căderea regimurilor. Cu alte cuvinte, ne-au ajutat să respirăm, dar nu ne-au deschis ușa.

Umorul care ne protejează

Umorul negru are, fără îndoială, un rol adaptativ. Profesioniștii care lucrează zilnic cu suferința, de la echipajele de urgență la polițiști, folosesc adesea umorul cinic pentru a pune o distanță între ei și ceea ce văd și pentru a rezista încă o tură (Rowe & Regehr, 2010). Totuși, nu orice râs vindecă. Într-un studiu cu anchetatori expuși constant la materiale traumatice, cei care foloseau mai mult umorul macabru raportau mai mult stres traumatic secundar, spre deosebire de cei care preferau un umor mai blând (Craun & Bourke, 2014). La veteranii americani, umorul negru îndreptat spre propria persoană s-a asociat cu o satisfacție mai scăzută față de viață (Yoshimura et al., 2024).

Când gluma devine autosabotaj

Aici începe autosabotajul. Să ne gândim la cineva care, după fiecare eșec, spune râzând „lasă, că așa-mi trebuie, sunt un ratat”. Grupul râde, momentul trece, iar el rămâne singur cu propoziția aceea. Un studiu longitudinal la adolescenți a arătat că umorul de autodepreciere se leagă, în timp, de mai multe simptome depresive și de mai multă singurătate (Fox et al., 2016). Într-o cercetare desfășurată în 15 țări, inclusiv din Europa de Est, stilurile afiliativ și de autoîntărire s-au asociat cu mai puțină singurătate, iar autodeprecierea cu mai multă (Schermer et al., 2022). Nici sarcasmul nu e lipsit de cost. Cercetările recente separă cinismul și sarcasmul de umorul binevoitor și arată că ele au alte rădăcini psihologice, mai apropiate de dispreț decât de joc (Heintz & Ruch, 2019).

Așadar...

Ce ne spune toate acestea despre noi? Că nu suntem un caz izolat. Datele din Serbia, o societate cu o istorie apropiată de a noastră, arată că stilurile descrise de Martin se regăsesc și în regiune și se leagă de felul în care oamenii privesc lumea socială (Branković et al., 2023). Umorul negru românesc nu e, în sine, nici remediu, nici boală. Poate fi o fereastră prin care lăsăm să intre puțin aer într-o cameră apăsătoare. Poate fi și un zid, construit glumă cu glumă, în spatele căruia nu mai lăsăm pe nimeni să vadă cât de obosiți suntem. Întrebarea pe care o propun este simplă: după ce am râs, mă simt mai aproape de ceilalți și de mine sau mai singur? Răspunsul la ea spune, de cele mai multe ori, mai mult decât gluma însăși.

Bibliografie

Branković, M., Rogoza, R., & Schermer, J. A. (2023). Humor styles in Serbia: An evaluation of the Humor Styles Questionnaire and correlations with social attitudes. Current Psychology, 42(25), 21733–21745. https://doi.org/10.1007/s12144-022-03278-6

Craun, S. W., & Bourke, M. L. (2014). The use of humor to cope with secondary traumatic stress. Journal of Child Sexual Abuse, 23(7), 840–852. https://doi.org/10.1080/10538712.2014.949395

Davies, C. (2007). Humour and protest: Jokes under communism. International Review of Social History, 52(S15), 291–305. https://doi.org/10.1017/S0020859007003252

Fox, C. L., Hunter, S. C., & Jones, S. E. (2016). Longitudinal associations between humor styles and psychosocial adjustment in adolescence. Europe’s Journal of Psychology, 12(3), 377–389. https://doi.org/10.5964/ejop.v12i3.1065

Heintz, S., & Ruch, W. (2019). From four to nine styles: An update on individual differences in humor. Personality and Individual Differences, 141, 7–12. https://doi.org/10.1016/j.paid.2018.12.008

Iacob, M. (2017). Humor as a survival technique during communism in Romania. Interlitteraria, 22(2), 332–340. https://doi.org/10.12697/IL.2017.22.2.11

Jiang, F., Lu, S., Jiang, T., & Jia, H. (2020). Does the relation between humor styles and subjective well-being vary across culture and age? A meta-analysis. Frontiers in Psychology, 11, Article 2213. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2020.02213

Martin, R. A., Puhlik-Doris, P., Larsen, G., Gray, J., & Weir, K. (2003). Individual differences in uses of humor and their relation to psychological well-being: Development of the Humor Styles Questionnaire. Journal of Research in Personality, 37(1), 48–75. https://doi.org/10.1016/S0092-6566(02)00534-2

Rowe, A., & Regehr, C. (2010). Whatever gets you through today: An examination of cynical humor among emergency service professionals. Journal of Loss and Trauma, 15(5), 448–464. https://doi.org/10.1080/15325024.2010.507661

Schermer, J. A., Rogoza, R., Branković, M., Oviedo-Trespalacios, O., Volkodav, T., Ha, T. T. K., Kwiatkowska, M. M., Papazova, E., Park, J., Kowalski, C. M., Doroszuk, M., Iliško, D., Malik, S., Lins, S., Navarro-Carrillo, G., Torres-Marín, J., Wlodarczyk, A., Aquino, S. D., & Krammer, G. (2022). Humor styles are related to loneliness across 15 countries. Europe’s Journal of Psychology, 18(4), 422–436. https://doi.org/10.5964/ejop.5407

Schneider, M., Voracek, M., & Tran, U. S. (2018). “A joke a day keeps the doctor away?” Meta-analytical evidence of differential associations of habitual humor styles with mental health. Scandinavian Journal of Psychology, 59(3), 289–300. https://doi.org/10.1111/sjop.12432

Ştefănescu, B. (2017). The joke is on you: Humor, resistance through culture, and paradoxical forms of dissent in communist Romania. Miscellanea Posttotalitariana Wratislaviensia, 5, 17–24. https://doi.org/10.19195/2353-8546.1(5).2

Yoshimura, S. M., Bilbrey, G., Johns, S. A., Hall, K., & Moore, N. (2024). Sanity through insanity: The use of dark humor among United States veterans. Behavioral Sciences, 14(8), Article 679. https://doi.org/10.3390/bs14080679

Zách, L. (2024). State oppression, fear, and helplessness in Hungarian political jokes, 1963–1989. Open Library of Humanities, 10(2). https://doi.org/10.16995/olh.16293