Stilul de atașament, iubirea romantică și intimitatea

Felul în care ne-am atașat în copilărie nu rămâne în trecut. El ne influențează convingerile despre iubire, modul în care ne apropiem de un partener și cât de mulțumiți suntem în relație.

Convingeri despre iubire

Persoanele cu atașament securizant au o viziune optimistă. Cred în iubirea autentică, în pasiunea care poate dura și în posibilitatea unei relații profunde (Hazan & Shaver, 1987). Persoanele anxioase se îndrăgostesc ușor și se atașează repede, căutând siguranță emoțională. În același timp, au puțină încredere că pot construi o relație reușită și se gândesc mai mult la pierderi și riscuri. Persoanele evitante sunt sceptice: fie nu cred că iubirea adevărată există, fie consideră că ea dispare odată ce relația se stabilizează (Carnelley & Janoff-Bulman, 1992; Davis et al., 2004).

Atașamentul se leagă și de stilurile de iubire descrise de Lee (1977). Eros (pasiunea) și agape (iubirea altruistă) cresc satisfacția în relație. Ludus (jocul fără angajament) și mania (iubirea posesivă) sunt asociate cu instabilitate (Hendrick & Hendrick, 1989).

Începutul relației: cum ne prezentăm și cât ne dezvăluim

În primele etape, insecuritatea se vede în două procese:

• Prezentarea de sine. Persoanele anxioase tind să pară neajutorate sau prea entuziaste. Cele evitante afișează o autosuficiență rece (Mikulincer & Shaver, 2007).

• Auto-dezvăluirea. Persoanele securizante se deschid treptat și în ritmul partenerului, ceea ce construiește încredere. Persoanele anxioase se dezvăluie prea repede și prea intens, din nevoia de validare și de fuziune emoțională. Acest lucru poate părea forțat într-o relație abia începută (Grabill & Kerns, 2000; Keelan et al., 1998).

Intimitate și autonomie: dansul apropierii

Persoanele securizante reglează flexibil distanța și apropierea. Ele înțeleg nevoile partenerului și tolerează momentele de spațiu fără să le transforme în conflict (Pistole, 1994). Persoanele evitante păstrează distanța emoțională. Persoanele anxioase cer tot mai multă apropiere și pot interpreta nevoia de autonomie a partenerului ca pe un semn de abandon.

Așa apare tiparul „urmărire–retragere”: un partener insistă, celălalt se retrage, iar conflictul crește (Christensen, 1988; Bartholomew & Allison, 2006). Tiparul este frecvent mai ales în cuplurile formate dintr-o femeie anxioasă și un bărbat evitant (Feeney, 1999).

Satisfacția relațională

O relație satisfăcătoare le oferă partenerilor afecțiune și sprijin, dar și spațiu pentru autonomie și dezvoltare. Din perspectiva atașamentului, contează ca fiecare să fie pentru celălalt o bază sigură și un refugiu în momentele grele (Feeney, 1999; Mikulincer et al., 2002).

Rănile de atașament, cum ar fi respingerea, neglijarea, infidelitatea sau abuzul, pot declanșa fie hiperactivare (insistență, conflicte intense), fie dezactivare (retragere, răceală) (Kobak et al., 1994). La persoanele cu atașament nesigur, aceste răni hrănesc neîncrederea și distresul de lungă durată (Johnson, 2003).

Datele arată și diferențe de gen. La femei, anxietatea și evitarea scad satisfacția în mod similar. La bărbați, evitarea are un efect mai puternic. O posibilă explicație: normele care încurajează independența și controlul emoțional la bărbați amplifică stilul evitant. O altă explicație: partenerele reacționează mai intens la distanțarea lor (Mikulincer & Shaver, 2007).

Concluzie

Atașamentul nu este un destin, ci un tipar. Dacă îl recunoaștem în felul în care iubim, ne apropiem sau ne retragem, putem să-l înțelegem și, în timp, să-l schimbăm.